Terapie prin Cuvinte

Am fost două petale ieșite din același bulb. Sau două frunze crescute din aceeași creangă. Sau chiar doi muguri care se sprijineau unul de celălalt și erau atât de la fel și atât de diferiți.

Pe lângă tine, m-am pierdut pe mine (și multe altele), dar azi hai să vorbesc și despre mine.

Nici nu mai știu cum se face asta. Nu știu nici ce să zic. În ultimul an m-au definit meseria mea și pierderea ta.

Cum aflu cine sunt eu azi? Mă tot gândesc la asta. Trimite-mi, te rog, un colet cu un indiciu mic. Și cu un pic de putere. Mai ales putere. Uneori abia merg pe picioarele mele.

Mi-am dat seama AZI (revelația lunii) că pentru a mă simți din nou bine în viața mea nu mai pot reveni la cine am fost. Cine am fost înainte să mori tu este dintr-o altă eră. Cine sunt nu se știe. Vom vedea.

Toată treaba asta cu revenitul seamănă mai mult cu o pasăre Phoenix. Mai mult cu o renaștere din rămășițele propri decât cu o revenire la propriu.

P.S: Mi-e dor de tine. Trimit îmbrățișări in univers să ajungă la tine oriunde ești!

Ziceam într-o postare anterioară că mă simt ca și cum învăț să exist din nou.

Uitându-mă în spate, sigur că asta s-a întâmplat. Exist. Exist în pofida a toate prin care am trecut, iar pentru mine asta se simte ca un mic miracol.

Mă mir că am ajuns pe uscat și că sunt doar zile când mă sparg în bucăți, iar în rest multe zile în care plutesc în derivă și câteva în care chiar trăiesc.

Mă surprinde și pe mine că totul a devenit atât de suportabil chiar și atunci când e groaznic.

Poate cā de fapt cum am ajuns la mal după tot timpul ăsta nu e pentru că s-a estompat pierderea. Dimpotrivă, a rămas la fel de mare.

Ce s-a schimbat e relația mea cu durerea. Am învățat să lucrăm în același departament chiar dacă nu ne avem la inimă. Și eu personal am învățat să o tolerez în doze mai mari și foarte mari.

Am învățat că e ok să mă zvârcolesc pe jos când nu mai pot, să plâng cu suspine, să dau un pumn în volan, să urlu și să mă plimb în cercuri. Și am învățat că atunci când mă simt așa de distrusă, asta e singura alternativă la disociere.

—————-

Bine, bine, dar acum intrăm în runda 2: de existat exist, dar cu trăitul de aici înainte cum fac? Cum pot să trăiesc-trăiesc?

Aceasta mi-e întrebarea.

1 martie anul trecut. Ne-am luat la revedere pentru ce s-a dovedit a fi ultima dată. Ne-am despărțit în piața centrală din Cluj. Ne-am pupat și ne-am luat în brațe. Ca de obicei, te-am simțit așa fragilă! Mereu când te îmbrățișam sesizam cât de delicată ești.

Îmi amintesc că eram îngrijorată pentru tine, că erai supărată perioada aia și că în același timp, eram entuziasmată că în sfârșit se aliniază astrele în viețile noastre și noi vom fi putut să ne vedem mai des. abia așteptam să te revăd. Ne-am spus că ne revedem în primăvară.

O oportunitate care nu a mai venit. Cine știe? Poate altcândva, altcumva.

Am intrat în săptămâna de foc.

Se face un an de când ne-am văzut ultima oară. Un an de când ne-am luat în brațe în Piața din centrul Clujului și ne-am zis “ne vedem de Paște la Potcoava”. Și nu ne-am mai văzut niciodată. Nici de Paște, nici în mai.

Și în forma asta nici că o să ne mai vedem vreodată.

Oare în alta o să ne mai vedem?

Ești bine acolo unde ești? Mai ești? Ce mai faci?

Mi-e atât de dor de tine…

În trecut dacă aveam o perioadă un pic mai rea așteptam cu nerăbdare să se schimbe anul. Sau să schimb eu vârsta. Îmi dădea un simbolic refresh mental.

În momentul ăsta doar doare ca dracu. Nu există buton de refresh. De undo nu mai zic. Nu pot nici să mă duc înapoi, nici să merg înainte, iar prezentul în care sunt mă doare foarte, foarte rău.

Oha acum! Pot să se învârtă cifrele cum or vrea ele pe calendar. Pot să îmi iasă riduri, fire albe. Pot să schimb 1000 vârste.

Atârn într-un limbo prost. Și fără rost.

Tu cum ai mers mai departe după ce a murit Iulian? Mi-ar fi plăcut să putut să fi vorbit mai deschis despre asta. Grea treaba cu emoțiile la noi în familie.

… şi să mai fim. Precum și să mai fiți. Și nu în ultimul rând, să mai fie.

Azi simt să îți scriu ceva.

Am tot încercat, am tot așternut cuvinte, începuturi de fraze și idei. Nu s-au legat.

Mă ia un doliu profund. Mi-e tare dor de tine.

Se apropie o aniversare teribilă. Nu acum, dar luna asta. 1 an de la ultima oară când te-am văzut. În viață.

Mi s-a strâns stomacul și mi s-a făcut greață când am scris propozițiile de mai sus. E cumplit.

Am plâns mult azi. Mă simt sfâșiată. Plâng mult în multe zile, iar și azi a fost greu tare.

Cum unii învață să meargă din nou după operații, eu încă învăț să exist. Tot din nou.

Sper că într-o formă sau alta mai ești și că ești bine unde ești!

Mă frământă întrebarea.

Chat GPT m-a întrebat ce are nevoie partea din mine care a murit odată cu tine. I-am răspuns fără să mă gândesc și nici răzgândesc: “de o înmormântare”.

Păcat că nu sunt pregătită. Nu sunt pregătită să las în urmă ce a murit din mine odată cu tine. La fel cum nu sunt pregătită să te las nici pe tine în urmă. Și pentru asta a doua, nu cred că o să pot sau că o să vreau să pot vreodată.

Cum își revin oamenii de aici? Și cum fac să trăiască din nou?

Mă cert ca o nebună cu toată lumea. Mă cert cu toți terminații din trafic. Ma cert cu curierii. Cu domnii și cu doamnele de la magazine. Mă cert cu colaboratori. Mă cert cu prieteni. Cu familie. Cu terapeuta mea. Cu iubitul meu. Mă cert cu toată lumea. Îmi vine să înnebunesc. Îmi vine să îmi pierd mințile. Să mă arunc de la balcon. Nu mai suport!

Mă cert cu viața. În momentul ăsta o detest din suflet!

Am crezut că m-am mai liniștit. Și când surprizā!, a fost doar o perioadă de mimată liniște ca sa crească în mine tot ce simt acum și să dea pe afară. Că nu mai suport este puțin spus.

Cum ziceai tu des, “dau un pumn la o doamnă”. Doar că mie îmi vine să dau un pumn oricui în timp ce mă piş pe ea de viață.

Cum e posibil să nu mai fi? Cum e posibil să nu mai exiști?

Ieri mi-am dat seama că nu o să te mai văd niciodată. Mi-a venit să urlu și să înnebunesc. Nu pot să cuprind. E prea mult și prea de tot. Te-am iubit și te iubesc.

Îmi amintesc de mine atunci auzind, trăind, văzând. Și retrăiesc scenele. Și mă apucă plânsul de milă gândindu-mă la ce am putut să trăiesc.

De multe ori mă plâng și pe mine când te plâng pe tine.

Îmi amintesc ziua aia ciudată și traumatizantă când am aflat că ai murit. Mi-a sfâșiat inima. Am simțit că îmi bagă cineva un cuțit în creier și îl rotește acolo, în timp ce înnebunesc de durere. Știu, creierul nu are receptori de durere. Și totuși m-a durut groaznic. Atât de rău a fost. Nu am cuvinte să articulez.

Au fost câteva momente de care nu că mi-a fost foarte frică. Mi-a fost groază efectiv. Iar „groază” este încă un cuvânt prea mic.

La morgă a fost momentul când eram cât pe ce să îmi pierd mințile. După ce am vorbit cu legista. A fost atât de rău, nici nu pot descrie. Este o poveste pe care o să o spun, poate, altădată. Acum am vrut doar să o las aici, să îmi stea pagina asta mărturie că suferința aia infinit-de-kilometrică a fost reală și că a fost a mea. Și că într-o măsură mare încă este a mea. Vine cu mine mai departe.

Te iubesc! Îmi e foarte dor de tine. Îmi pare groaznic de rău de mine.

Cu durere, dar și speranță, mi-aș dori să pot să îmi retrăiesc viața din plin la un moment dat. Nu doar sa rezist suferinței, ci să trăiesc-trăiesc această viață chiar mai mult decât înainte.

P.S: la dansuri am găsit un spațiu care mă umple cu vitalitate și mă resuscitează din tălpi și până în creștetul capului. O să merg mai des după sărbători.